“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”
(Lucian Blaga)
Sunt versurile care mi-au venit în minte când am citit despre munca, dăruirea, devotamentul dar mai ales sacrificiile umane care stau sub asfaltul acestui drum.
“Drumul din nori”, “Balaurul” sau pur și simplu Transfăgărășanul, în luna august a fiecărui an, reprezintă cel mai atractiv obiectiv turistic pentru românii întorși să își petreacă vacanța în țară.
Cel mai celebru drum din România, construit între 1970 și 1974, pe o lungime de 91 de kilometri, este o cale rutieră de circulație care începe în comuna Bascov, județul Argeș și se termină la intersecția cu drumul DN1, între Sibiu și Brașov reprezentând astfel calea de legătură între Țara Românească și Transilvania.
Acest drum, gândit ca drum forestier la început și transformat într-un drum strategic, ar fi permis doar într-o noapte, unei divizii militare mecanizate, să traverseze munții Făgăraș, ceea ce era un plus de securitate într-o Românie îngrijorată de ocuparea Pragăi în doar 24 de ore de către sovietici cu doar un an și ceva înainte, în 1968.
Înainte de a fi construit Transfăgărăşanul, munţii Făgăraş nu puteau fi trecuți, în acea zonă, nici măcar folosind calul.
La construirea Transfăgărăşanului au fost folosiți tinerii înrolați obligatoriu în armată la 18 ani, constructori civili și militari, țărani și intelectuali, mulți dintre cei din urmă provenind din închisorile comuniste și care au depus eforturi de multe ori peste limita suportabilității omenești!
“Marele Balaur”, așa cum l-au numit cu respect constructorii, a fost răpus doar în 5 ani dar cu eforturi uriașe! Cu sacrificii de vieți omenești pentru că Balaurul nu s-a lăsat învins fără jertfă! Oficial, au fost raportați vreo 40 de morți și cam tot atâția răniți dar neoficial au fost de ordinul sutelor. Căzuți în prăpăstiile munților, zdrobiți de stânci, constructorii erau obligați să își sacrifice viața pentru realizarea marelui proiect.
Trei milioane de tone de rocă au fost dislocate cu ajutorul a șase mii de tone de dinamită! Un arsenal ca pentru război, ce a făcut posibil acest drum dus până la altitudinea de 2042 metri și șerpuit peste 830 de podețe și 27 de viaducte. Aproape 5 ani bubuiturile dinamitelor au răsunat în munți, odată cu târnăcoapele care nu se opreau nici iarna.
Transfăgărășanul nu a însemnat doar săparea drumului în stâncă. Cele mai multe dintre lucrări au avut ca obiectiv consolidarea versanților, realizarea de terasamente și podețe pentru direcționarea apei de pe versanți, betonări și asfaltări, ultimele întinse ca durată până în 1980.
Ca să se poată mări ritmul de lucru, se lucra pe mai multe sensuri. Pe oriunde se putea pătrunde, se crea un front de lucru. Se lucra din sensuri opuse, de la Cascada Bâlea în jos și invers.
“Poarta întâlnirii” este locul unde echipele de lucrători s-au întâlnit cu zâmbete, cu strigăte de izbândă, de glorie, pentru că știau prea bine că sunt înfăptuitorii unui monument, că ceea ce au reușit să construiască, va rămâne peste zeci de ani și va fi admirat de fii și nepoții lor.
Cea mai frumoasă parte a Transfăgărăşanului este zona serpentinelor și a viaductelor, poduri fără suport la mijloc.
Aproape de Bâlea Lac este tunelul de 887 m, cu o înălțime de 4,4 m și o lățime de 6, fiind considerat cel mai lung tunel rutier din România.
Pentru fiecare tronson de drum, s-a dat numele comandantului militar care coordona lucrările pe acea porțiune. De exemplu, cea mai deosebită și cea mai frumoasă serpentină, se numește “curba lui Radovici”. Acesta era un tânăr locotenent, micuț și frumușel, cum îl descrie generalul în rezervă Nicolae Mazilu care, aparte calitățile profesionale, cânta foarte frumos. Astfel, seara la cină, când se adunau obosiți de muncă, Radovici le cânta câte o doină de auzeau și fetele din Cârțişoara! Drept care una s-a și îndrăgostit de mândrul și simpaticul locotenent, devenindu-i mai târziu soție.
Tot generalul în rezervă Mazilu povestește în cartea sa “Enigma Transfăgărăşanului”, cum într-o noapte, s-a desprins o stâncă mare, de 700 de tone și a căzut peste un buldozer, strivindu-l. Fiind terenul mai moale și mai mlăștinos, stânca a aplatizat tot mai tare buldozerul, îngropându-l sub nivelul drumului. Constructorii au ajuns la concluzia că nu se merita să îl mai scoată de acolo pentru a-l vinde la fier vechi. S-ar fi cheltuit mai mult pe dinamita folosită la explozii și eforturile ar fi fost nejustificate. Astfel, buldozerul se află și astăzi îngropat acolo iar, cine trece, nu știe că o face pe deasupra unui buldozer deasupra căruia s-a turnat drumul!
Nu o dată s-a apelat la alpiniști și la vânători de munte pentru a pătrunde prin zonele unde geniștii urmau să deschidă drumul cu ajutorul exploziilor. Potrivit povestirilor locului, militarii care se ocupau cu montarea explozibilului se țineau unii de alții, câte 20 – 30, pentru a nu fi luați de vijelie și aruncați în prăpastie.
Nu a fost ușor, în afară de bătălia cu muntele constructorii militari și civili au luptat și cu “vremurile”, cu avântul conducătorilor din acea perioadă, care impuneau termene draconice, aproape inumane!
Acești veterani pe timp de pace, au strâns rândurile, terminând unul dintre cele mai frumoase și dificile drumuri din lume, nu doar din Europa!
Peisajul este mirific, iar diferențele de nivel și serpentinele se constituie într-o provocare atât pentru mașini cât și pentru șoferi. Din păcate, din cauza condițiilor meteorologice, în fiecare an Transfăgărășanul este deschis doar câteva luni pe an, începând din iulie și până în octombrie.
Cele mai importante puncte de atracție turistică sunt Lacul si Barajul Vidraru, care este unul dintre cele mai mari din Europa, apoi Cetatea Poenari, construită pe vremea lui Vlad Tepeș, Lacul glaciar Bâlea si Cascada Bâlea.
Consider că măcar o dată în viață, fiecare român ar trebui să traverseze Transfăgărășanul. Nu numai pentru frumusețea peisajului, care îți taie respirația, dar și pentru emoțiile de care ai parte străbătând acest traseu.
Senzația că ai ajuns în Olimp! Unde, realizezi cât de mic ești și cât de măreață este ea, Natura! Și unde pleci umil capul, în fața Muntelui și în fața zeilor care au reușit să îl învingă! Acolo, la 2042 de metri altitudine.
În Olimpul zeilor constructori de frumos!
Sursă video: Drone Master
