Sebastian Toc și Dinu Gutu, cadre didactice în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA), au realizat o cercetare privind condițiile de muncă ale româncelor care lucrează ca „badante” în Italia. „Considerăm că tema este de interes general în România și merită să ajungă la un public mai larg”, specifică autorii studiului.
În raport sunt prezentate principalele rezultate ale unei cercetări calitative, desfășurate în perioada iulie-decembrie 2020, bazată pe 20 de interviuri cu îngrijitoare provenite din România și Republica Moldova care lucrează sau au lucrat în Italia. Adițional, sunt realizate două interviuri cu stakeholderi – un avocat în dreptul muncii și o persoană care activează în sectorul nonguvernamental.
Redăm mai jos pasaje din studiul intitulat Muncă de îngrijire și migrația femeilor românce și moldovence în Italia
Primul job al migrantei care lucrează ca „badantă” înseamnă cel mai adesea unul la negru, foarte prost plătit. Familia profită de lipsa de pregătire a îngrijitoarei, de lipsa puterii de negociere, de necunoașterea drepturilor pe care le are și a limbii italiene, impunând condițiile de muncă. De obicei, în aceste cazuri abuzurile sunt cele mai răspândite, perioada inițială și primele job-uri fiind pentru cele mai multe femei extrem de solicitante fizic și psihic.
Odată cu căpătarea experienței, a unei minime stabilități financiare și extinderea rețelei sociale a îngrijitoarelor, cariera socială a job-ului trece într-o etapă următoare, iar acestea pot alege mai ușor locul de muncă și, uneori, pot fi persoană-resursă care recomandă alte îngrijitoare în interiorul rețelei familiale sau de apropiați. Salariul negociat crește, iar drepturile contractuale tind să fie într-o măsură mai mare respectate.
În unele situații, persoanele cu experiență încearcă să evite locurile de muncă foarte dificile, cum sunt cele în care trebuie să îngrijească vârstnici imobilizați la pat sau cu boli ca demența senilă sau Alzheimer. În situațiile în care acceptă să îngrijească astfel de persoane, salariul solicitat tinde să fie mai mare.
„Asta mi-au spus și mie angajatorii: nu putem să-ți dăm mai puțin pentru că tu cunoști regulile (…) Repet, știi limba, ai un pic de experiență, ți-ai făcut un pic de CV. Să fii sigură pe tine, să le arăți că știi ce vrei și să ai un pic de profesionalism – ai șanse să fii mai bine plătită. Ăsta-i primul secret. Atunci, ei își mai bagă mâna în buzunar, să știți.” (îngrijitoare, Cagliari)
O emancipare relativă vine în momentul în care lucrătoarele în sectorul îngrijirii renunță la slujba „la fix” sau „la 24h” și se angajează „la ore” fie pentru curățenie, fie pentru asistență pentru vârstnici pentru o perioadă limitată a zilei, fie ca babysitter.
Angajarea cu un program de 8h pe zi și mutarea în chirie aduc, de obicei, slujbe mai solicitante fizic și mai puțin stabile decât cea de „badantă la fix”, dar mult mai puțin solicitante psihic. Un permis de conducere, eventual și achiziționarea unei mașini, pot fi vitale pentru a obține contracte de muncă de zi ca însoțitoare pentru vârstnici, îngrijitoare la o casă de bătrâni, babysitter sau curățenie.
Această evoluție a carierei în îngrijire este întâlnită doar la persoanele cu o lungă ședere în Italia (peste 10 ani), cu experiență foarte bogată a mai multor job-uri și mai ales cu o rețea socială foarte extinsă, care le-a permis accesul la slujbe mai bine plătite, mai puțin solicitante și la o independență sporită:
„«La ore» nu te descurci fără mașină, pierzi mai mult timp cât stai și aștepți autobuzul. Am avut noroc, se căuta persoană «la fix», dar cu carnet de conducere. Și mașina casei era mașina mea, eu o conduceam. Bătrânul era autosuficient la 92 de ani, eu făceam piața, îl duceam la medic când avea nevoie.” (îngrijitoare, Lucca)
„Badanta în tranzit”
Este cea mai întâlnită categorie de persoane care migrează, specificul fiind că ea nu își propune să se stabilească în Italia. De obicei, are un scop foarte precis pentru care migrează, întotdeauna la mijloc existând motivații economice: să sprijine copilul/copiii să termine studiile, să rezolve problemele financiare ale familiei, inclusiv să returneze datorii, să obțină o pensie de la statul italian etc.
Decizia de a munci în altă țară este luată fie în contextul pierderii locului de muncă al ei sau al soțului, fie în contextul veniturilor extrem de reduse, care nu acoperă minimul necesar pentru subzistență. De cele mai multe ori, „badanta în tranzit” este victima politicilor neoliberale specifice statelor postsocialiste est-europene, unde disponibilizările masive și salariile precare au adus în șomaj și într-un precariat crunt nenumărate persoane, mai ales din zona clasei muncitoare.
„Badanta în tranzit” este de vârstă medie, cu copii adolescenți sau trecuți de 20 de ani. Aproape toate persoanele care intră în această categorie și-au propus să meargă în Italia pentru o perioadă scurtă și pentru a îndeplini strict un obiectiv economic pentru familie, dar au ajuns să stea de fapt o perioadă mult mai lungă (uneori peste 10 ani).
De multe ori, surmenarea și epuizarea psihică ajung să fie factorul decisiv pentru a se întoarce definitiv. „M-am concentrat pe educația și viitorul fetelor…, pentru a putea fi competitive în orice țară sau loc de muncă. Ele au fost «locomotiva» mea, iar eu – fochistul” (îngrijitoare la Torino).
Reglementarea relațiilor de muncă
Persoanele cu care am discutat au lucrat cel puțin o dată fără contract de muncă, de obicei la începutul perioadei de ședere, când sunt cel mai expuse la abuzuri. După o perioadă, cele mai multe ajung să lucreze cu contract de muncă, însă nu e obligatoriu să aibă contribuțiile plătite de către familia angajatoare, cele mai fericite situații fiind cele în care se recuperează o parte din drepturi pe cale legală.
„Am muncit doi ani la negru, 14 cu contract, nu mi se plătiseră contribuțiile. M-am adresat
consiliului de muncă și, la Tribunal, mi-am recuperat drepturile. Voiam contribuțiile pentru pensie. Însă am întâlnit persoane care nu-și cunosc drepturile, nu știu să citească un contract de muncă.” (îngrijitoare Lucca)
Cel mai des întâlnite abuzuri sunt legate de nerespectarea drepturilor contractuale și au loc în contextul necunoașterii limbii, a lipsei de experiență, dar și a unei culturi care favorizează informalitatea muncii – îmi ajut familia, nu prestez niște servicii. De aici multitudinea de aranjamente în afara legii și, în general, în defavoarea migrantelor:
- ore de muncă declarate mai puține decât în realitate, pentru evitarea plății unor taxe
mai mari de către familie; - ore muncite în afara oricărui program legal – asistență nonstop pentru vârstnici;
- nerespectarea orelor libere, a duminicilor și a sărbătorilor legale;
- lipsa asistenței juridice și a cunoașterii minimale a drepturilor muncii din partea migrantelor.
Obiectivul acestui raport este de a populariza și produce o mai bună înțelegere a situației
lucrătoarelor din sectorul îngrijirii vârstnicilor din Italia, în contextul migrației din România și Republica Moldova.
Criza generată de pandemia de SARS-CoV-2 a adus în atenția publică importanța pe care o are munca pe care o realizează aceste persoane, fiind solicitate inclusiv pentru a lucra în căminele destinate persoanelor vârstnice. De altfel, alături de munca realizată de lucrătorii sezonieri din agricultură și creșterea animalelor, munca din sectorul îngrijirii italian a fost considerată o muncă esențială, care ar trebui mai mult recunoscută, apreciată, remunerată și mai bine reglementată.
