Violeta și mesajul ei de suflet pentru badantele românce din Italia: „Amintiți-vă de voi și de sănătatea voastră”

Sunt o „badantă” ca multe dintre voi, îngrijim bătrâni și facem această meserie cu răbdare, cu dăruire și cu responsabilitate, ne ocupăm de ei ca de niște copii, uneori 24 de ore din 24, locuim în casele lor ca să le fim mereu prin preajmă. Dar de multe ori, cu meseria asta  nu mai avem timp și pentru noi, nu ne mai rămâne timp să ne gândim la sănătatea noastră, la starea noastră de spirit, la confortul psihic și fizic atât de necesare pentru a ne fi bine și nouă. Toată atenția noastră se îndreaptă spre cei pe care îi asistăm, ne gândim la ei cu o responsabilitate dusă la extrem uneori, ne gândim să le fie bine lor, să ne facem treaba cum se cuvine pentru că ei depind de acțiunile și de grija noastră, fără să mai punem la socoteală că de fapt, prima persoană de care trebuie să avem grijă suntem noi înșine!

Eu, una, mai mereu am făcut așa. Cu disciplina și educația pe care am primit-o, am dat atenție mereu la ceea ce făceam, să fac bine și să-mi duc treaba până la capăt chiar dacă sufletul din mine plângea și se văita, chiar dacă din ochi îmi curgeau lacrimi grele de amărăciune iar spinarea se încovoia sub greutatea sarcinilor pe care mi le impunea locul de muncă, important era să fac bine ceea ce făceam. Și să le fie bine lor, celor pe care îi îngrijeam! Iar când venea ziua de plată, așteptam cu nerăbdare să ajung la ghișeul de unde trimiteam banii câștigați acasă, pentru a-mi plăti nevoile, necesitățile, datoriile materiale și morale, de a simți că mi-am îndeplinit un obiectiv, o datorie față de cei pe care i-am lăsat în urmă.

Și eu? Eu unde, pe ce loc eram pe această scară valorică? Mă pierdusem undeva pe drum, pentru că atunci când am plecat de acasă nu am plecat pentru mine ci pentru alții. Iar de mine, cu timpul, am uitat…

Până într-o zi când totul a început să se învârtească în jurul meu și să am senzația că îmi pierd cunoștința. Am început să mă simt din ce în ce mai rău, m-am speriat și m-am trezit deodată că pot fi victima nepăsării mele față de propria persoană, că organismul pus la muncă, stres, nopți nedormite, nu este de fier și că mă poate trăda, poate ceda și atunci aș deveni la rândul meu o povară.

Aveam puțin timp să merg pe la spitale pentru mine, puținele ore libere pe săptămână îmi ajungeau cu greu să fac analizele și controalele care îmi fuseseră recomandate. Lăsam totul și fugeam când puteam pentru a-mi face o ecografie, un control sau vreo analiză.

Trebuia uneori să aștept la cozi lungi, interminabile, și atunci rugam personalul să mă ajute, le povesteam că acasă, la locul de muncă de fapt, mă aștepta o bătrână care depindea de prezența și de ajutorul meu. Îmi răspundeau mereu: „Și tu? Tu, te gândești la sănătatea ta?” Nu era pentru prima oară când auzeam asta dar era pentru prima oară când începeam să dau atenție acestor vorbe. Pentru că ultima ecografie mi-a cauzat un coșmar crunt, eram bănuită de o tumoare gravă! Am început altă serie de analize, mult mai amănunțite iar rezultatul cu diagnosticul definitiv trebuia să îl primesc după câteva zile. Zile lungi, negre, zile care nu mai treceau!

În cele din urmă, din fericire am primit o veste bună, o veste bună dar și o lecție de viață! De care am avut nevoie ca să îmi amintească de mine și de sănătatea mea, de cât valorez eu pentru mine. Pentru că nu-i așa? Trebuie să fim de folos la alții dar mai întâi de toate trebuie să ne fim de folos nouă înșine pentru că trebuie să muncim dar și să trăim cum se cuvine. Să trăim mult și bine dacă se poate și trebuie să facem totul ca asta să se întâmple!

Amintiți-vă mereu de voi și de sănătatea voastră, nimic și nimeni nu este mai important decât aceasta!

Violeta Croitoru – o badantă, ca multe altele

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!