Pare ciudat și pentru mine însumi când spun asta, dar am cunoscut persoane care mi-au lăsat impresia că sunt mai atașate de bunici, decât de părinți. Poate și din cauză că bunicii par a fi oarecum combinația aceea perfectă dintre un părinte și un prieten pe care la noi, în România, este destul de greu să o găsești, mai ales în copilărie.
Deși nu o cunosc pe Georgia, o femeie română din Italia, aceeași impresia mi-a lăsat-o și ea când a publicat pe grupul nostru Facebook un text trist despre pierderea bunicii sale din România, pierdere care a avut loc în urmă cu o lună. Un pic revoltată și mai mult îndurerată, conaționala noastră povestește prin ce a trecut în urma acestei pierderi și cât de dezamăgită se simte de modul arhaic în care încă ne mai comportăm încă în România atunci când o persoană este înmormântată. Iată ce spune românca noastră:
«Acum o lună a murit bunica mea. Noi toți, plecați de acasă în Italia, în Spania, în fiecare an sacrificii pentru a ne duce în vacanta. De fapt o făceam pentru ea, ea era motivul de a ne întoarce în România. Aveam grijă mereu să vorbim cu ea la telefon, să nu îi lipsească nimic, orice bătrână vedeam pe stradă ziceam „uite cadru din ăsta să îi luam lui mămăița noastră”, „uite baston din ăsta cu luminițe”.
Am un bebe și voiam din tot sufletul să își cunoască străbunica, până când într-o dimineață îmi ajunge un mesaj pe telefon: „a murit mamaia”. Liniște. Secunde care au durat o eternitate privind și reprivind acel mesaj pe telefon. Ieri a vorbit mama cu ea, era ok… Și totuși acel mesaj… Apoi haosul: caută bilete, fă valiza. Dacă înainte ziceam „nu am bani să merg în România, biletele sunt scumpe” acum asta nu mai avea importanță. Și îți iei copilul de 9 luni în brate și fugi în România.
O vezi, e acolo, frumoasă ca întotdeauna, dar rece, ca de plastic. Faptul că o văd, o ating, îmi face rău. Nu asta vreau. Nu vreau să mi-o amintesc așa. Mamaia era dulce, bună, niciodată un cuvânt greșit, nu deranja pe nimeni, dăruia tot ce avea. Ne-a dăruit puțin din raiul ei. Da, casa ei era raiul.
Apoi, la înmormântare lumea ce venea să o vadă cu două flori în mână: „Dumnezeu să o ierte”. De ce? Ok, toți am păcătuit dar nu înțeleg de ce un alt „păcătos” tre’ să zică „Dumnezeu sa o ierte”. Mă deranja fraza asta. Prefer „Dumnezeu să o odihnească în pace” sau orice altă urare, dar nu „iertare”. Pe ultimul drum ar trebui amintite lucrurile bune: „Dumnezeule primește acest suflet, că este bun”.
Apoi ciubuc, ciubuc da, peste tot, batiste, bănuți, chestii… Să o punem pe mamaia lângă tataia. Asa voiau. Ajung la cimitir și văd un sac de rafie, nelegat… Tataia. Rezemat de crucea mormântului vecin. Oribil. Aveam un nod în gât. Am văzut efectiv oasele bunicului meu.
Prin tot cimitirul erau flori, panglici și chiar oase. Trăim o viață, muncim, iubim, ajungem pe ultimul drum să trebuiască să se dea ciubuc pe lângă serviciul plătit pentru a ne „căra” mortul până la locul de veci. Un preot cânta de 6 ori aceleași cuvinte la veghe, la biserică, la cimitir, aceleași cuvinte. Și dă ce va bani și lui. Le învățasem pe de rost. Plătești un serviciu de deshumare și nu au măcar grijă de a aranja oasele înainte de a veni cu celălalt mort. Nu e drăguț să îți vezi persoanele dragi într-un sac.
Apoi flori, flori, flori peste tot, aruncate apoi, nefolosind la nimic, doar sa murdărească alte morminte. Voiam să pun ceva ce pentru mine avea o semnificație (mărturia de la botezul fiului meu ce avusese loc cu o zi înainte de moartea bunicii) și toate bătrânele „nuuuu, nu se pune asa ceva, doar flori”.
Ok tradiție, religie… Dar de ce sa nu punem ceva ce „mortului” i-ar fi plăcut? De ce să nu pun ceva ce pe mine mă leagă de acea persoană, ce cred că i-ar face plăcere să „aibă” pe lumea de apoi? De ce să cânte popa de 6 ori același lucru și să nu dai oportunitatea unei rude, unui prieten, să rostească el câteva cuvinte ce amintesc de acea persoană, de adio?
Cu siguranță cei ce iubesc lucrurile tradiționale și respectă orice virgulă din obiceiuri îmi vor sări în cap. Eu aș fi vrut ca mamaia sa aibă o poză, mărturia de la botez și să pot spune tuturor celor ce erau acolo ce mare și ce bună persoană a fost. Bunica cea mai buna. După înmormântare m-am dus acasă la ea (știu ca nu e voie), am luat o rochiță de a ei „făcută când am fost cu tataie la sejur” și am adus-o în Italia.
Un parfum de rai ce nu am sa îl uit niciodată!»
Te-ar mai putea interesa și:
- Irlanda: Tânără română de 17 ani dispărută de acasă de opt zile. Apelul autorităților irlandeze
- Spania: 50 de kg de slănină, brânză, cârnați și caltaboș confiscate pasagerilor români la aeroport. „Alimente periculoase”
- O pasageră a suferit un avort spontan într-un avion Spania – România, aterizare de urgență în Italia
- Români în Germania: Legi noi privind plata contribuțiilor sociale
- Lista secțiilor de votare din străinătate aprobate până în prezent de AEP la alegerile prezidențiale
