Auschwitz, tributul umanității pe eșafodul istoriei. 74 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare nazist

Odată cu izbucnirea războiului celui de-al doilea război mondial, Germania a început primul stadiu a ceea ce avea să fie numit Holocaust, masacrarea premeditată, la scară industrială, a 9 până la 11 milioane de oameni (cifrele sunt aproximative).

Grupurile considerate „indezirabile” îi includeau, în special, pe evrei, polonezi, prizonierii ruși de război, slavi, romi, sinti, persoanele cu probleme mentale sau handicapuri fizice, homosexualii, Martorii lui Iehova, disidenții politici și comuniștii.

Deși toate aceste grupuri au fost ținta asasinatelor germane, evreii au fost ținta principală a uciderilor în masă, între 5 și 6 milioane de evrei fiind uciși de naziști și de colaboratorii lor.

La început germanii foloseau plutoanele de execuție, Einsatzgruppen, pentru a duce la îndeplinire masacre de proporții în aer liber, în unele cazuri fiind împușcați până la 33.000 de oameni într-o singură zi, ca de exemplu la Babi Yar. Din 1942, conducerea nazistă a hotărât punerea în aplicare a Soluției Finale (Endlösung), genocidul evreilor europeni, și mărirea ritmului și proporțiilor uciderilor.

În vreme ce în lagărele de concentrare și în lagărele de muncă erau întemnițați inamicii politici ai naziștilor încă din perioada de după cucerirea puterii, în 1933, conducerea nazistă a luat hotărârea construirii a șase noi lagăre de exterminare, special concepute pentru uciderea evreilor.

Prizonieri din lagărul de la Auschwitz

Printre acestea, cele mai importante au fost lagărul de exterminare de la Treblinka și lagărul de exterminare de la Auschwitz. Milioane de evrei au fost strânși în ghetouri supraaglomerate, de unde au fost mai apoi transportați către „lagărele morții”, unde erau gazați sau împușcați, de cele mai multe ori imediat după ce erau coborâți din trenurile de transport.

Mărturie a lui  Rudolf Vrba, care a lucrat în lagărul de la Auschwitz între 18 august 1942 și 7 iunie 1943:

„O îmbunătățire pe care am făcut-o față de Treblinka la Auschwitz a fost că am construit camere de gazare pentru 2.000 de oameni, pe când la Treblinka în cele 10 camere de gazare încăpeau doar 200 de oameni fiecare. Felul cum selectam victimele era după cum urmează: aveam doi medici SS de serviciu la Auschwitz pentru a examina transporturile de prizonieri.

Cameră de gazare de la Auschwitz

Prizonierii erau marcați de unul din medici care lua pe loc decizia din mers. Cei buni de muncă erau trimiși în lagăr. Ceilalți erau trimiși imediat în uzinele de exterminare. Copiii mai mici erau invariabil exterminați, pentru că nu erau buni de muncă, fiind prea tineri. O altă îmbunătățire față de Treblinka a fost că la Treblinka victimele știau aproape de fiecare dată că aveau să fie exterminate, dar la Auschwitz încercam să păcălim victimele, să le facem să creadă că sunt trimise la despăduchere. Bineînțeles, adesea își dădeau seama care erau intențiile noastre reale și uneori aveam probleme din această cauză.

Foarte des femeile își ascundeau copiii în haine dar bineînțeles când îi găseam îi trimiteam și pe ei la exterminare. Trebuia să facem aceste exterminări în secret dar sigur că mirosul urât de la arderea continuă a cadavrelor impregnase întreaga zonă și toți oamenii care locuiau în comunitățile din împrejurimi știau că la Auschwitz se fac exterminări.”

Mărturii ale supraviețuitorilor evrei români de la Auscwitz:

Crematorii din lagărul de la Auschwitz

„În lagăr ardeau crematoriile după fiecare transport cu evrei. Mirosea a carne arsă şi ştiam ce se întâmplă. Se făceau apoi trieri pentru muncă şi ne rugam să nu fie de faţă doctorul Mengele (supranumit «doctorul Moarte»), căruia îi plăcea să omoare şi să facă experimente pe evrei. Dormeam pe pământul gol, ne spălam cu săpun făcut din grăsimea celor ucişi, iar de mâncat mâncam nişte iarbă cu nisip în ea. Mă cufundasem într-o tăcere grea. Treceau zilnic prin faţa barăcii umbre, oameni care luau drumul morţii”. Irina Berenstein – româncă, supravieţuitoare Auschwitz.

Amintiri teribile are şi Rachel Năstase. Este singura evreică din Braşov care s-a întors din lagărul morţii. Avea 14 ani când a ajuns la Auschwitz. Şi-a pierdut părinții şi două dintre surori în camerele de gazare.

„Au murit pe capete. Seara vorbeai cu cineva, dimineaţa era mort. Mirosul ăla de carne arsă…Şefa blocului ne-a spus: acolo au ars părinţii şi fraţii voştri”, povestește ea.

O altă mărturie cutremurătoare este cea a regretatul prof. univ. dr. Ioan Gottlieb, supravieţuitor al lagărelor naziste.

„Fritz Grune , neamțul, m-a trezit şi m-a invitat în separeul lui. Mi-a povestit că el era de mulţi ani în lagăr, parcă opt, fără femei şi m-a pus să-l mângâi la organele genitale. Atunci am scăpat uşor, dar au urmat alte seri când trebuia să-i fac sex oral, iar într-o seară mi-a scos pantalonii şi …  Aşa am început viaţa sexuală. Apoi, am aflat că Fritz mai avea „o amantă”, Pepi (niciodată nu i-am reţinut numele de familie), dar uneori trebuia să facem şi sex între noi.”

„Într-o zi de toamnă, când eu nu mai eram în graţiile lui Fritz, din baraca noastră lipsea cineva. Fritz l-a găsit dormind în pat. Era un evreu din Baia-Sprie (Felsöbánya), un orăşel situat la aproximativ 10 km de Baia-Mare. El, săracul, era atât de obosit încât nu a auzit deşteptarea. A urmat scena unui animal dezlănţuit de furie. L-am mai văzut pe Fritz bătând, dar niciodată ca atunci. Din când în când îl lăsa să-şi mai revină, apoi începea din nou. A urmat altă pedeapsă. L-a pus să se dezbrace la pielea goală şi să se bage într-un butoi mare în care era o rezervă de apă. Era deja foarte frig atunci şi l-a ţinut mult în apă. Eu eram în acea zi în tura de după masă şi m-am dus la lucru. Când m-am întors, am întrebat de sărmanul chinuit. Mi s-a povestit că au mai urmat bătăi şi deoarece a rezistat, Fritz l-a spânzurat”.

„A fost greu, dar eu am rămas în viaţă. Am o cicatrice pe frunte, bine vizibilă, dar mult mai mare este cicatricea pe suflet lăsată de toate evenimentele deportării”, a povestit prof. univ. dr. Ioan Gottlieb.

Eva Mozes Kor și sora sa geamănă, Miriam, născute într-un mic sătuc din Transilvania, erau doar niște copile când au trăit ororile Holocaustului, la Auschwitz, unde și-au pierdut părinții, gazați împreună cu alte câteva mii de evrei și au fost supuse experimentelor îngrozitoare ale doctorului Josef Mengele.

„Nu știam cine este când apărea în fiecare dimineață în fața barăcii, pentru a ne număra. Tot ce știam este că oamenilor le era frică de el și că era tratat ca un Dumnezeu, iar numele său era dr. Mengele.”

„Experimentele nu erau pedepse sau tortură. Eram folosiți ca niște cobai umani, pentru a se descoperi secretul creării gemenilor blonzi, cu ochi albaștri. Eram injectați cu germeni și boli, iar când geamănul-subiect murea, naziștii îl omorau pe celălalt geamăn, pentru a compara autopsiile.”

În 27 ianuarie 1945, după luni de bombardamente și focuri de artilerie, armata sovietică i-a eliberat pe evrei din lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Eva își amintește că stătea, alături de Miriam, lipită de gardul de sârmă ghimpată și privea cu uimire spre salvatorii lor.

„A fost o experiență incredibilă să te simți, din nou, viu și liber.”

Pe un zid, rămânea scris de o mână tremurândă: ”Dacă există un Dumnezeu, el ar trebui să se roage de noi să-l iertăm.

În iulie 1947, Parlamentul polonez a hotărât transformarea lagărului de concentrare în muzeu. Sculptori italieni și polonezi, ajutați de comitetul internațional Auschwitz, au ridicat un monument impresionant, dedicat victimelor holocaustului iar începând din 1966, în Germania, 27 ianuarie a fost stabilită ziua în care sunt comemorate oficial victimele regimului nazist.

 
 
Formația Ritmix din Torino