„În urmă cu câţiva ani, rămăsesem o româncă din Italia divorţată, mamă singură și șomeră. Era perioada în care reîncepusem să cânt, pasiune înnăscută, cultivată dar abandonată când am decis să mă dedic căsniciei cu toată ființa mea. Mă simţeam singură, cu o mulţime de responsabilităţi în spate, fără cei dragi aproape. Fără o ușă la care să bat pentru a cere un sfat, o povață. O aveam doar pe fiica mea. Ea și pasiunea mea pentru cântec, pentru muzică.
Considerându-mă eu o persoană mai ciudată, urând ipocrizia, fără interese comune cu cei pe care îi cunoșteam, fără dragoste pentru viața mondană, am ales singurătatea. Copila mea îmi era fată, prietenă, soră. Mă dedicam rolului de mamă și cântecului prin care aduceam pâinea pe masă.
Într-o zi sună telefonul. Răspund și aud o voce gravă de bărbat. Era președintele Associaţiei de Asistenţă Spastici Italiană, filiala din Legnano, provincia Milano, Lombardia.
Mă informează de activităţile asociaţiei și mă întreabă dacă aș vrea să cunosc grupul de tineri și să fac lecții de canto cu ei. Un grup de tineri cu diverse dizabilități dar eu aveam și timp și suflet de dedicat cauzelor bune. Fiind și aproape de casă am acceptat imediat invitația de a-i cunoaște.
Am mers la sediu, i-am cunoscut, i-am privit în ochi și am vorbit cu ei. Am înţeles că au nevoie de mine, precum și eu aveam nevoie de ei. De forța lor, de dragostea lor de viață, de curajul și naturalețea cu care înfruntă dificultățile de zi cu zi. A fost drum lung, a trebuit să îi observ luni întregi, să cunosc limitele fiecăruia, să am răbdare și să învăţ să comunic cu fiecare dintre ei. Au devenit familia mea.
Dumnezeu a vrut să nu mai găsesc alt loc de muncă. A vrut să mă dedic cântecului și celor mai nefericiţi decât mine, pentru că dacă aș munci altundeva, nu aș mai avea timp pentru ei. Nimic nu este cazual.
La un moment dat, prieteni atât români cât și italieni mă întrebau:
„De ce faci toate astea Claudia?” „Ce îţi intră în buzunar?” „Pentru tine cine și ce face?”
Eh… în buzunar nu intră nimic. Dar sufletul e plin… îmi intră dragostea acestor tineri mai puțin norocoși și a părinţilor lor, bătrâni și obosiţi.
Plata cea mai mare Dumnezeu mi-o dă în fiecare zi dăruind sănătate mie și celor dragi, făcând în așa fel încât să trăiesc liniștită.
Am învăţat să nu îmi mai fie scârbă să șterg nasul unei persoane handicapate dacă îi curge în timpul lecţiei și nu au un părinte lângă ei. Am învăţat că dacă părinţii lor obosiţi stau și povestesc iar una dintre fete trebuie să meargă la baie, o duc eu. Nu îmi este scârbă să sterg la fund o fată handicapată și nici oja de pe unghi nu mi se duce. Am învăţat că dragostea nu este doar pentru membri familiei. Când dai dragoste cui are nevoie de atenţiile tale, de ajutorul tău, seara când pui capul pe pernă ești mândru de tine și te simți împlinit. Iar Dumnezeu ceva bun va face mereu în schimb pentru tine.
Nu vreau să citesc mesaje de tipul „Bravo Claudia!”, ci am nevoie să văd cât mai mulţi dintre voi că nu mai folosesc cuvântul „handicapat” atunci când intenționează să jignească pe cineva. Toți putem deveni handicapați. Un ictus, un accident, o boală. Ne pot doborî de pe piedestalul pe care nemeritat ne urcăm, de la un moment la altul.
M-au întrebat și de ce vin fără tocuri la spectacolele pe care le prezint cu ei. Cică, parcă sunt o rață cu rochițele mele largi și sandalele fără tocuri. Ei bine, simplu: se numește respect. Respect pentru tinerele mele eleve de aceeași vărstă cu mine. De ce să mă dau eu mare sculă pe basculă încălțată cu tocuri și îmbrăcată cu rochii sexy în faţa unor fete care de la naștere stau pe un scaun cu rotile? Să le arăt că eu pot, ele nu? Prefer să fiu rață dar să nu umilesc pe nimeni.
Acum e vacanţă și ei îmi lipsesc…”
Claudia Șerdan
Despre Claudia puteți afla mai multe citind următorul articol:
Claudia Șerdan: o româncă, o chitară și poezia muzicii folk românești emigrate în Italia
