Un text de Laurențiu Codescu, asistent medical român din Italia. A fost prezent în primele linii ale luptei cu pandemia de Covid-19:
«Îmi fac cafeaua cu lapte și cafetiera sfârâie și bolborosește liniștit pe ochiul mic al aragazului, ca o bătrânică nemulțumită. Fereastra bucătăriei micuțe privește spre piața circulară. Pe fereastră intră o pală de vânt ce îmi suflă în aburul cafelei, așa cum făcea mama în copilărie ca să o răcească, aducând puf răzleț de plop în căutarea unui loc în care să se cuibărească. E ca o ninsoare veselă, sprințară, în care fulgii sar prin toată casa. De afară răzbate o împletire de zgomote uitate, de motoare, voci, foșnet de frunze și câte un lătrat de câine.
De trei zile sunt acasă. Am închis terapia intensivă, de fapt mai rămăseseră trei pacienți; unul dintre ei urmând să fie transferat cât mai curând pe secție la recuperare. Mă uit peste umăr și mă văd la capătul celălalt al coridorului intrând pe ușa secției de terapie; ca atunci când te uiți pe vizor și totul pare îndepărtat și rotund. E greu să vorbesc la trecut, nici nu știu dacă a trecut.
Îmi vin în minte frânturi de gând, imagini, emoții pe care le simt ca niște corzi uriașe ale unui instrument gigant. Atunci când vibrează se zguduie tot: pereții tremură și geamurile zornăie. Imagini. Tuburi ce alunecă pe toboganul laringoscopului în traheea paralizată de curara. Bipăitul monitoarelor dezacordate ca instrumentele unei orchestre înainte de concert, când toți își încearcă unealta ca să nu greșească nicio notă, sau câteodată la unison ca un ceasornic metronom al clipelor.
Pufăitul sacadat al ventilatoarelor, locomotive cu aburi, în gară, așteptând semnalul de plecare. Și vocile noastre gâtuite de lipsa de oxigen cu respirația undeva la mijlocul pieptului ca un pumnal înfipt în stern. Și inima care a plecat și s-a mutat în gât, să fie mai aproape de jugulare și a cărei bătaie o simțim în urechi ca pompa unui motor supraîncălzit.
Vocile care comandă, răspund, sigure, laconic: „laringoscop”, „tub de 8”, „mandren”, „saturație?”, „e Ok”, „ventilează”… Un cor acompaniat de orga cea mare ce scoate sunete mute pe care doar le ghicim. Sunt gânduri, idei adunate sau răzlețe care devin vizibile, se fac imagini care se estompează mai apoi, ca niște copii cuminți care se duc seara la culcare.
Tot copii cuminți sunt și ei, aliniati în paturile sofisticate ca niște cule mai mari, de noi născuți. Au scăpat de tuburile din gât. Unii le-au înlocuit cu tracheostomii, o gaură mică ca intrarea unei peșteri necunoscute prin care pătrunde canula făcând plămânii să răsufle șuierat. Iar alții nu le mai au nici pe acestea, locul fiind luat de un plasture alb ce amintește pe unde a trecut inamicul. Acum învață din nou cum să articuleze primele cuvinte și cum să scoată din sertare ascunse cuvinte ,mișcări, gesturi firești, o bătaie de pleoape ca aripa unei păsări speriate, sau o strângere de mâna în care degetele se caută mai întâi între ele.
Un alt început. Alte imagini. Fizioterapeutul ce îl ține de mâini și îi încurajează primii pași. Și noi, părinți geloși care își văd copilul mergând pentru prima oară de mâna cu bunicii.
Se îngrămădesc la ușa inimii imagini, sunete si voci, de-a valma ca într-o depărtare apropiată, învăluite în ceață. Răzbat frânturi de discuții: „cine ești?”, „cu ce te ocupi?”, „ai familie, copii?” Până acum tăcuseră.
Oameni obișnuiți, comuni, ce până mai ieri păreau titani înlănțuiți, fiecare pe Caucazul lui, Prometei ce furaseră din focul sacru ascunzându-l în piepturi și acum plăteau pentru curajul lor.
Cei câțiva rămași vorbeau calm, ușor gâjâit și desenau prin aer cu degetele lor subțiri cuvinte ce nu reușeau să articuleze. Însetați de viață, dornici de tumult, de acțiune, ar fi vrut să coboare și să plece, să lase în urmă locul suferinței, Golgota de pe care coborâseră abia, ceva între spaimă și speranță, amestecate ca o cafea amăruie cu lapte, fără zahăr.
Am ieșit pe balconul ce dădea spre piață ca și fereastra bucătăriei. O ușoară briză mi-a înfiorat pielea ca o mângâiere. Pe cer urme de nori măturate de vânt, gospodină grăbită. Din copacii părculețului din față, câteva păsări cântă vecernia înserării.»
De Laurențiu Codescu mai puteți citi:
- Asistent medical român din Italia în lupta cu coronavirusul; fapte și gânduri dintr-o secție de terapie intensivă;
- Strigătul de disperare al unui asistent medical român din Italia: „Eu am fost acolo, știți de câte ori am murit în acele zile?”.
