Povestea emoționantă a unei românce adoptate în străinătate care s-a călugărit și apoi și-a găsit părinții biologici

Un înțelept a spus cândva că viața pe pământ seamănă cu un covor uriaș. Din apropierea lui, privitorul nu vede decât o încurcătură de fire, dar din cer, acesta arată ca o operă de artă autentică. Viața protagonistei acestei povești adevărate ar putea fi cel mai bun exemplu vizavi de vorbele înțeleptului.

Povestea începe în România anilor ’90, atunci când economia apatică a defunctei republici comuniste se lupta să-și revină după prăbușirea epocii Ceaușescu. Oamenii nu prea aveau ce mânca, sărăcia era peste tot și cu greu găseai chiar și lemne de foc, cu care oamenii să se încălzească și să reziste iernilor lungi și aspre.

Drama familiei Stoica

În acest context de extremă sărăcie, Ion și Nicoleta Stoica, doi tineri părinți plini de planuri pentru un viitor oarecum sumbru, s-au despărțit de ceea ce au iubit cel mai mult în viață, cele două fiice ale lor, și le-au trimis într-un centru de primire minori pentru a putea avea o îngrijire mai bună. Cea mică, de doar un an și jumătate, avea o sănătate foarte fragilă și a rămas la spital. Timpul a trecut, situația s-a îmbunătățit și cuplul și-a putut recupera fiica cea mare. Din păcate, o dramă începea să le bântuie pe viață: fiica cea mică dispăruse și era de negăsit.

Nu a existat spital, orfelinat sau centru de primire unde să nu fi întrebat de ea. Răspunsul a fost întotdeauna: „Nu este aici”. Căutarea nereușită a trenat în timp și cuplul a mai avut cinci copii. O tristețe surdă exista însă în casa familiei Stoica. În fiecare noapte, mama îi aprindea o lumânare fiicei ei pe care o credea moartă, la o icoană a lui Isus și se ruga: „Cer doar să o mai pot vedea înainte de a muri”. Iar, Ion, tatăl fetei dispărute, plângea mereu de ziua de naștere a fiicei pierdute: „Sunt norocos că am familia mea, dar îmi lipsește una dintre fete”.

Urma Mihaelei, cum se numea cea de-a doua fiică a familiei Stoica, a fost pierdută în anul 1998. Chiar atunci guvernul român îşi deschisese graniţele pentru ca alte ţări să-i poată adopta copiii orfani. Mihaela, fetița pierdută de Ion și Nicoleta urma să devină a doua româncă adoptată de o familie spaniolă și călătorea deja în Insulele Canare împreună cu noua ei familie adoptivă.

Ajutorul Mihaelei a venit din ceruri

Când au ajuns în Spania, primul lucru pe care l-au făcut părinții ei adoptivi a fost să o boteze, pentru a treia oară. Cele două botezuri anterioare fuseseră făcute în Biserica Ortodoxă; prima de familia ei biologică și a doua de asistenții sociali români care nu știau dacă fetița era botezată sau nu. Mihaela avea șase ani și noua ei familie a decis să-i spună că a fost adoptată, ca și celălalt frate al ei. Nu era foarte conștientă de ce însemna asta, nu avea resentimente față de familia ei biologică sau de modul în care o tratase viața, mai mult decât atât, ea credea că părinții ei vor avea grijă de ea în fiecare zi din cer.

Cum era normal, anii au trecut și Mihaela a devenit o tânără atrăgătoare, cu tot viitorul în față. Deși nu trăia într-un mediu foarte religios, a decis că trebuie să facă „Confirmarea”, dar a abandonat această idee când a împlinit 18 ani și a intrat la universitate pentru a studia Turismul. Religia nu mai era ceva care să o intereseze și a părăsit și Biserica. Mihaela „a fost fata care a participat la multe petreceri, de lume, foarte de lume”. Dar asta nu avea să dureze mult. Într-o zi, mama ei adoptivă i-a arătat pe telefon cum o tânără „influencer”, foarte cunoscută, petrecea timp pentru a avea o experiență de viață într-o mănăstire.

„Cum ar fi asta? O fată frumoasă, bogată, prietenoasă… să devină călugăriță ”, s-a întrebat Mihaela. „Dacă o face ea, pot și eu”, și-a spus ea. Așa că a rugat un vecin, care era foarte religios, să-i găsească un refugiu unde să se poată ruga vreo două zile. Fără să știe foarte bine ce este o călugăriță sau cine este Dumnezeu, pe 28 iunie 2015, la vârsta de 21 de ani, Mihaela a intrat pe ușa Mănăstirii Maicilor Dominicane din La Laguna pentru a avea o primă experiență de 15 zile.

Acea vizită avea să marcheze un trecut și un viitor în viața ei. Mihaela a simțit ceva atât de profund între acei patru pereți încât, trei luni mai târziu, avea în jur o mulțime de surori noi, îmbrăcate în alb și negru, care o învățau Rozariul catolic (din latinescul rosārium, adică „tufa de trandafiri”, este o rugăciune tradițională catolică ce comemorează douăzeci de mistere) și tot ceea ce presupunea viața religioasă. După un timp, alegerea Mihaelei s-a confirmat.

Într-adevăr, Mihaela „găsise perla prețioasă și vindea tot ce avea pentru a o cumpăra”. Totuși, această decizie i-a adus o nouă suferință, deoarece familia sa de adopție nu a fost de acord cu noua sa viață. În ciuda acestui fapt, ea a rămas veșnic recunoscătoare părinților ei adoptivi, de la care a primit atât de mult; datorită lor a încolțit „sămânța” vocației sale. Una dintre cele mai importante influențe, pentru ca această „plantă” proaspăt încolțită să crească, urma să fie o tânără celebră, pe nume Tamara Falcó (o actriță spaniolă care urma să fie operată pentru o problemă de sănătate ce îi afecta mobilitatea). „Am hotărât să găsesc un loc în care să mă rog pentru Tamara Falcó, rodul vocației mele este al ei, cel pe care îl ia când merge în rai”, le-a spus Mihaela tinerilor care au vizitat-o ​​la mănăstire.

În aprilie 2020, în timp ce sora Mihaela María își făcea inițierea la Córdoba, o altă întorsătură a scenariului poveștii sale o aștepta, de data aceasta de dimensiuni astronomice. Maica stareță i-a sugerat să-și caute familia biologică, ca pe ceva necesar în procesul său de formare religioasă. A rezistat mult timp, deoarece nu voia să provoace noi suferințe. În adâncul sufletului a crezut că nu are pe cine căuta. În cele din urmă, și-a dat seama de beneficiile umane și spirituale ce i-ar putea aduce acest demers și a început procesul de căutare, susținută de maica stareță. A cerut de la guvernul Insulelor Canare datele de pe certificatul său de adopție, care includea atât numele părinților săi, cât și orașul în care s-a născut.

Vestea pe care a așteptat-o dintotdeauna

Cu ajutorul unei fundații românești, procedurile, încetinite de pandemie, au fost simplificate și Mihaela a reușit să obțină certificatul său de naștere. La două zile după ce acesta a ajuns la ea, au sunat-o de la fundație pentru a-i spune că părinții ei biologici au fost identificați și sunt în viață. Serviciile sociale veneau la ei acasă să-i viziteze. Când i-au spus, Mihaela le-a trimis o scrisoare de prezentare, cu o fotografie, ca să le-o trimită. Deja în mănăstirea din Murcia, unde tocmai sosise, tânăra soră dominicană a petrecut două săptămâni de adevărată neliniște, întrebându-se cum va interpreta familia ei biologică gestul său.

Pe 17 noiembrie 2020, la ora 10 dimineața, Mihaela a primit un email de la serviciile sociale din România prin care o anunțau că au vizitat casa părinților ei, că au fost foarte fericiți și așteaptă cu nerăbdare să o cunoască. Îmbrățișarea pe care a primit-o în acea zi, de la fiecare dintre surorile din comunitate, nu o va uita niciodată. Două zile mai târziu, a sosit un alt mesaj prin care ara informată că toți membrii familiei sale sunt sănătoși, că mama ei avea 47 de ani, tatăl său 50 și că mai are șase frați.

„Șase frați, am șase frați”, le-a explicat ea tuturor surorilor care se afla în acele zile la mănăstire. Apoi a venit cu o idee care avea să grăbească întregul procesul: a căutat numele părinților ei pe Facebook și unul dintre verișorii ei a apărut. I-a scris întrebându-l dacă poate să-și contacteze părinții. A doua zi, două fete au bombardat-o cu mesaje în care o întrebau dacă ea este cea care își caută familia, pentru că ele sunt surorile ei. Mihaela a ieșit să se roage Vecernia, nu mai putea nici să citească și nici să cânte, deoarece o podidise plânsul. La sfârșitul rugăciunii, ea și maica stareță s-au conectat prin apel video cu surorile ei din România.

În genunchi în fața fiicei

Inima Mihaelei era gata să-i iasă din piept în acea zi. Apoi, pe ecran au apărut surorile ei Roxana și Raluca. Văzându-se, toate au început să plângă. Cu ajutorul translatorului online și al semnelor, au reușit să se înțeleagă în timpul acelui prim contact. A doua zi dimineață, a luat legătura cu unchiul său, iar mama sa a apărut pe ecran. Văzându-și fiica, Nicoleta a căzut în genunchi, și-a acoperit fața și nu a putut decât să repete: „Fiica mea, Mihaela”. În acel moment, tânăra a fugit să le spună tuturor surorilor ei din comunitate, ca să poată merge să-i cunoască mama. În ziua aceea, mănăstirea a fost aproape inundată în lacrimi. Două zile mai târziu avea să-l cunoască pe tatăl ei, Ion, care îi făcea cu mâna în timp ce i se citea pe față emoția.

Sora Mihaela și-a cunoscut toți frații prin intermediul ecranului: Ana Maria, Roxana, Raluca, Narcisa, Crina și Andrei. Toți cei care de-a lungul vieții auziseră de Mihaela și pe care, acum, o salutaseră de parcă ar fi fost mereu alături de ei. Speranța pe care această simplă familie de români o cultivase ani de zile se împlinise. Într-adevăr, rugăciunile sincere ale părinților care au suferit cu credință i-au răsplătit pe bună dreptate. Dar, timpul a trecut pentru Mihaela și cea mai importantă zi se apropia: reîntâlnirea în persoană cu familia sa biologică.

Pe 20 august 2021, sora Mihaela și maica stareță, sora Inmaculada, au plecat cu mașina spre Madrid. De acolo, un avion le-au dus în București, capitala României, apoi aveau să ia un al doilea zbor, spre Suceava. La sosirea pe aeroportul din acest oraș din nordul țării, le așteptau părinții și cel mai mic dintre frați. De cum a văzut-o pe Mihaela, mama sa a îmbrățișat-o în timp ce plângea într-una. La rândul ei, Mihaela nu și-a putut stăpâni lacrimile. Mama ei își cerea continuu iertare pentru că a căutat-o ​​fără succes. Între timp, Mihaela le-a mulțumit pentru darul vieții și și-a sprijinit părinții fără prea multă putere din cauza plânsului, dar fericită că toate speranțele lor s-au împlinit.

Doar o oră mai târziu, sora Mihaela Maria se afla deja la Stulpicani, o localitate lângă granița cu Ucraina, acasă la părinții ei biologici. Acolo avea să-și întâlnească unchii, restul fraților săi și cei șase nepoți ai săi. Cu aceștia din urmă a început să se joace, în timp ce le spunea că ea este „mătușa Mihaela”. Pe fratele său mai mic, Andrei, în vârstă de doar opt ani, l-a cucerit pe loc atunci când a început să joace fotbal cu el și prietenii săi. Mihaela nu primise doar vestea că, de fapt, are o mulțime de frați, ci și că toți seamănă foarte mult din punct de vedere fizic. În acele zile, întreaga familie a fost foarte fericită de acea reuniune și, de asemenea, că Mihaela locuia în Spania și era călugăriță catolică.

Deși fără apă curentă și aproape deloc fără curent electric, în cea mai săracă zonă a țării, celor două surori dominicane nu le-a lipsit nimic în cele trei săptămâni petrecute acolo. Părinții Mihaelei le-au oferit tot ce aveau mai bun. În primele zile nu voiau să mănânce cu ele, temându-se să nu deranjeze oameni care proveneau dintr-o situație economică mult mai bună decât a lor. Dar acel sentiment a dispărut și Nicoleta și-a plimbat cu mândrie fiica prin localitate, în timp ce vecinii, care o ținuseră cândva în brațe, au fost emoționați să o revadă. Și alți oameni din sat au felicitat-o, unii dintre ei dorindu-și ca într-o zi să-și poată reîntâlni proprii copii dispăruți.

Unul dintre cele mai emoționante momente ale călătoriei sale în România a fost când sora Mihaela a vizitat spitalul în care s-a născut. De asemenea, a avut timp să participe la Euharistie în Biserica Catolică din sat și la Liturghia Ortodoxă. Și a sosit ziua plecării. Emoțiile aferente despărțirii au început cu o seară înainte. Dintre cele mai grele, fără îndoială, a fost cea a surorii sale Narcisa, care este surdomută. Fără să poată vorbi, tânăra a reușit să-I transmită Mihaelei toată dragostea ei. Iar Mihaela a izbucnit în plâns. Deja la aeroport, înainte de a pleca, tânăra soră dominicană și-a îmbrățișat părinții, cu bucurie și recunoștință în inimă pentru tot ce au făcut pentru ea din ziua în care s-a născut.

În trecut, Mihaela i-a cerut lui Dumnezeu să-și poată întemeia o familie. Astăzi, în absența uneia, ea și-a făcut cadou trei: comunitatea ei de surori dominicane, față de care ea se simte foarte recunoscătoare, familia ei adoptivă și familia ei biologică. La 28 de ani, este călugăriță la Mănăstirea Santa Ana din Murcia și anul viitor speră să-și facă jurămintele perpetue. Tânăra a mărturisit pentru Religion en Libertad: „Întâlnirea cu familia mea biologică m-a ajutat să văd că Dumnezeu există, că este sincer, că nu a uitat nicio lacrimă de-a mea. Pentru ca versetul: – Ei nu s-au născut nici din sânge, nici din carne, ci s-au născut din Dumnezeu – să se împlinească”.

DISTRIBUIE
Imagine articol
Imagine articol
Imagine articol
Imagine articol
Imagine articol
Imagine articol
Imagine articol
Imagine articol
Imagine articol
Imagine articol
Imagine articol