Scriitoare româncă despre cei din diaspora: „Nu vor bani, nici pâine, nici averi, vor doar o țară. Ascultați-le strigătul”

Scriitoarea româncă, Luminiţa Aldea, locuiește în localitatea Cornu Luncii din județul Suceava. A scris până acum trei romane: „Nisipuri mişcătoare”, terminat în 2005, dar publicat după 7 ani, „Acasă”, o ediţie în 2008, reeditată în 2013, an în care a lansat şi romanul „Ce dulci sunt fructele amare”.

Evenimentelor de la 10 august le-a dedicat un text care a emoționat mii de români din țară și străinătate. Îl redăm mai jos, așa cum Luminița l-a publicat pe pagina sa de Facebook:

«Ascultați strigătul fiilor plecați de acasă… Nu vin să distrugă. Nu vin să pună alt guvern. Vin doar să strige. Să își spună durerea. Nu sunt „fiul risipitor” ce a plecat în lume, și-a cheltuit partea de avere și patria nu îi așteaptă cu vițelul cel gras tăiat și cu masa întinsă. Au plecat de nevoie, au plecat alungați, au plecat de disperare și pentru asta nu e de vină doar un partid, ci întreaga clasă politică postrevoluționară.

S-au rupt în două la plecare lăsând în urmă mamă, tată, pământ, limbă și nu a fost destul această sfâșiere în două, căci a urmat ruperea în mii de bucăți a sufletului când și-au lăsat copiii acasă. Au prins rădăcini care pe unde au putut, și-au purtat țara și limba în inimă prin lume, au mâncat o pâine mai bună, dar întotdeauna udată cu lacrimile dorului. Răstigniți între lumi și între țări, cu acasă în două locuri, dar de fapt nicăieri și-au trăit și plâns viața pierdută.

A pleca de acasă, din România, nu este un accident sau un caz izolat, ci e o meserie, singura profitabilă la români. Noi am inventat meseria de plecător de acasă. Nu a fost la noi război. Nu ne amenințau talibanii. Și atunci ce Dumnezeu s-a întâmplat în țara mea de suntem pe locul doi în lume la emigrație, după Siria!?… Ce poate fi la fel de rău ca războiul sau talibanii!?…

Astăzi e ziua când trebuie doar să le auzim strigătul. Astăzi e ziua când fiii alungați ai țării mele își strigă durerea de a nu avea țară. Nu vor bani, nici pâine, nici averi, ci vor doar o țară, căci au înțeles rătăcind prin lume că fără un loc pe pământ numit „acasă” sau „țară” e greu de trăit.

Niciun partid și niciun om politic nu trebuie să aibă tupeul de a se cățăra pentru a-și face piedestal pe durerea și sacrificiul lor. Stați deoparte și priviți! Ascultați și învățați, dacă puteți…

Ascultați drama mamei ce nu a putut fi mamă, a tatălui ce nu a putut fi tată… Lasați-i să spună cum este să nu îți vezi copiii crescând, să nu poți să ajungi la înmormântarea celor dragi, să nu ai sărbători și nici cimitir unde să aprinzi o lumânare… Lăsați-i să spună cum e Crăciunul și Învierea departe de țară… Lăsați-i să spună cum este să nu mai ai suflet în tine, căci ți-a secat de dor, ci ai doar oase rupte de muncă…

S-au întâlnit la manifestație tați cu fii ce au trăit separați, mame cu fiice ce au avut continente și țări între ele. A ironiza sau a-ți bate joc de sentimentele lor nu e îndrăzneală sau nesimțire, ci e neomenie. După 30 de ani de rătăcire vin să își strige durerea; vin să vă implore: „Noi ne-am sacrificat, dar nu le luați speranța copiilor noștri! Nu îi condamnați și pe ei la rătăcire prin lume! Lăsați-le un loc sub soare și pe pământ care să le fie patrie și casă!”

Nu vor înapoi și nici nimeni nu le poate da viața sacrificată, dar vor speranță pentru copiii lor. Nu vor să le tăiem vițelul cel gras, nu vor să le întindem masa, ci doar să le ascultăm durerea. Vin cu streaguri și cu lacrimi. Să-i primim cu steaguri și cu lacrimi…
În primul meu roman, „Nisipuri mișcătoare”, am scris o vorbă colosală auzită la o manifestație în anii ’90: „Pe Ceaușescu l-ați împușcat, dar cu țara ce-ați avut!?”
Acum, după atâția ani, mă bântuie încă acea întrebare…»

 
 
Formația Ritmix din Torino