Ce este grațierea?
Grațierea – act de clemenţă sau de renunţare din partea statului la dreptul său de a impune executarea pedepsei, având ca efect faptul că cel condamnat este iertat de executarea pedepsei, total sau parţial sau pedeapsa i se comută într-una mai uşoară.
Grațierea, este acordată de Preşedintele României [art. 94 lit. d) din Constituţie] şi de Parlament [art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţie].
Ce este amnistia?
Amnistia – act al puterii de stat prin care se înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei şi consecinţele condamnării pentru o infracţiune săvârşită. Scoaterea de sub sancțiunile legii a unui fapt penal sau civil.
Regimurile trecute din ţara noastră au apelat şi ele la aministie şi la graţiere. De-a lungul anilor, mai multe decrete au scos de după gratii mii de români care comiseseră diferite infracţiuni, de la cei care furaseră din CAP-uri la cei care uneltiseră împotriva regimului.
„Imediat după răsturnarea regimului, din 23 August 1944, printr-un decret, au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici din închisori, mai puţin legionarii. Dacă imediat după instaurarea regimului comunist s-au deschis porţile închisorilor pentru infractori de drept comun, putem vorbi de marile graţieri politice începând cu anul 1963 şi continuând cu anul 1964, când majoritatea celor care au fost închişi au fost eliberaţi”, explică istoricul Valentin Ciorbea.
Printre primele acte de iertare emise de nou instauratul regim comunist în România a fost Decretul numărul 155 din 4 aprilie 1953 de graţiere a unor condamnări. Pedepsele graţiate au fost numeroase, printre ele regăsindu-se, în mare parte, infracţiunile împotriva avutului obștesc. În schimb, nu erau graţiate pedepsele pronunţate pentru infracţiunile politice.
Conform Decretului 155 din 1953, pedepsele până la doi ani se graţiau în întregime, cu anumite condiţii, iar cele mai mari de 2 ani erau reduse în anumite procente. Unul din motivele care a stat la baza emiterii decretului de graţiere a fost supraaglomerarea din închisori, însă s-a urmărit şi eliberarea ţăranilor care erau utili muncilor câmpului.
Şi Nicolae Ceauşescu a urmat practica graţierii colective. Când penitenciarele deveneau neîncăpătoare, soluţia aleasă era, întotdeauna, iertarea.
În intervalul 1953-1989 au fost adoptate 29 de acte normative pentru grațierea unor pedepse și amnistierea unor infracțiuni – în medie un act normativ de această natură la fiecare un an și jumătate.
Pentru intervalul 1967-1988, numărul celor care au beneficiat de prevederile acestor acte normative a fost de 313.785 persoane.
Economia românească avea nevoie de tehnologia Vestului, iar golirea puşcăriilor era un gest menit să întărească convingerea cancelariilor occidentale că România este altceva decât un stat bântuit de moştenirea stalinismului.
Era de fapt o iluzie. Îndepărtarea de Moscova nu însemna şi despărţirea de comunism. Adevăratele elite ale României, de la mari intelectuali la cei mai harnici dintre ţărani, fuseseră distruse. Partidul unic devenise stăpânul necontestat, absolut al statului. Securitatea îşi va diversifica și rafina metodele, iar cei eliberaţi se vor convinge curând că schimbaseră puşcăria cu o închisoare generalizată la dimensiunile ţării.
În 1988, au fost eliberați și criminalii:
Unul dintre cele mai contestate decrete a fost cel emis în anul 1988. Prin acest act normativ se amnistiau toate infracţiunile pentru care se aplicase o pedeapsă cu închisoarea de până la 10 ani inculsiv, se reduceau la jumătate pedepsele cu închisoare mai mari de 10 ani şi se comutau în 20 de ani pedepsele cu moartea.
Cum s-a aflat la radio şi la televizor de faptul că infractorii sunt lăsaţi în libertate, în acea perioadă s-a creat o adevărată psihoză. Oamenii îşi amintesc că o vreme au încercat să nu mai iasă din case după lăsarea întunericului şi orice străin care întreba ceva era privit cu suspiciune.
Ultima grațiere colectivă în România a fost dată de Parlament în 2002, în timpul guvernării Adrian Năstase, decretul fiind semnat de președintele de atunci al Camerei Deputaților, Valer Dorneanu, actualul presedinte al Curtii Constitutionale.
În penitenciare se aflau atunci circa 38.000 de persoane, cu 10.000 mai multe decât în prezent. Au fost grațiate unele pedepse cu închisoare până la 5 ani inclusiv, fiind exceptate 49 de infracțiuni din Codul Penal și o serie de fapte prevăzute în legi speciale.
Potrivit datelor de la Institutul Național de Statistică, cel mai mare număr de condamnați care își desfășurau pedepsele în închisoare, după Revoluție, s-a înregistrat în 1999, când numărul persoanelor condamnate definitiv aflate în penitenciare (fără cei din arest preventiv) a ajuns la 38.110 de persoane.
Pe fondul dezbaterilor publice privind grațierile, fostul premier Adrian Năstase (și el fost condamnat penal), a prezentat, pe propriul blog, o scurtă istorie a grațierilor date în România de la al Doilea Război Mondial până în prezent.
După 1989, Năstase spune că au fost adoptate două decrete de grațiere. Unul în 1997, adoptat de Guvernul CDR din care făceau parte și fostul președinte Traian Băsescu și fostul președinte interimar Crin Antonescu, iar ultimul, cel în urmă cu 15 ani, în 2002, în timpul Guvernării PSD în care Executivul era condus de Adrian Năstase.
De menționat că, referitor la aceste două ultime decrete de grațiere, fostul premier al României nu a fost atât de generos în ce privește informațiile legate de numărul de persoane care au beneficiat de clemența autorităților.
Singurele informații sunt legate de tipurile de condamnări care au fost vizate de grațierea din 1997, numită generic de către Năstase ca fiind Legea Antonescu/Băsescu: “se prevedea grațierea, în întregime, pentru pedepsele până la 2 ani; în întregime pentru pedepsele până la 5 ani, pentru persoanele cu vârsta peste 60 de ani (!); în parte (cu 1/2) a pedepselor până la 5 ani etc. Erau exceptați recidiviștii și autorii anumitor infracțiuni”.
Iată și datele publicate de Năstase, preluate din lucrarea „Amnistia și grațierea”, elaborată de prof. Iancu Mândru, în 1998:
Decretul 155/1953 (grațiere); Legea 4/1954 (grațiere și amnistie); Decretul 421/1955 (grațiere și amnistie); Decretul 727/1956 (amnistie); Legea 8/1957 (grațiere); Decretul 20/1959 (grațiere); Decretul 20/1959 (grațiere); Decretul 315/1959 (grațiere; Decretul 211/1960 (grațiere); Decretul 5/1963 (grațiere și amnistie); Decretul 973/1967 (neexecutarea unor pedepse); Legea 25/1967 (grațiere și amnistie – au fost liberate 19.255 persoane); Decretul 591/1969 (grațiere, amnistie – au fost puși în libertate 3.468 deținuți); Decretul 543/1970 (grațiere – au beneficiat 11.890 persoane); Decretul 521/1972 (grațiere – au fost liberați 6.598 deținuți); Decretul 110/1974 (amnistie); Decretul prezidențial 9/1974 (grațiere – au beneficiat 9.952 persoane); Decretul 185/1976 (grațiere și amnistie); Decretul prezidențial 222/1976 (grațiere – beneficiari 19.980 persoane); Decretul 115/1977 (grațiere și amnistie – au beneficiat 19.294 persoane, din care 17.794 din locurile de deținere); Decretul 147/1977 (amnistie – liberate 2.836 persoane); Decretul 331/1977 (amnistie); Decretul prezidențial 189/1981 (grațiere – liberate 14.396 persoane); Decretul prezidențial 349/1982 (grațiere – au beneficiat 31.545 persoane); Decretul 290/1984 (grațiere și amnistie – au beneficiat 55.437 persoane); Decretul 185/1986 (grațiere și amnistie – au beneficiat 42.166 persoane); Decretul 255/1987 (grațiere și amnistie – au beneficiat 36.784 persoane); Decretul 11/1988 (amnistie – au beneficiat 41.184 persoane).
