Mult mai trist decât moartea este să mori de unul singur. Departe, printre străini, măcinat de o boală cumplită, chinuitoare, care pune capăt singurătății unei vieți care se sfârșește fără nimeni alături de tine. Într-un spital în care se vorbește o altă limbă, o limbă în care ți se spune că nu se mai poate face nimic și că singurul lucru pe care îl poți aștepta este să mori. Iar tu te uiți în jur căutând cu privirea un sprijin care să te ajute să-ți împărtășești disperarea, care să-ți fie alături pentru că e greu să te resemnezi de unul singur, dar nu e nimeni pe-aproape. Și mori deja… înainte de a închide ochii și sufletul pentru totdeauna.
Daniel Budaș avea 61 de ani. Nu a fost căsătorit și nu avea copii iar restul familiei sale era răspândit prin lume
La fel ca el care luase calea străinătății ajungând mulți ani în urmă în sudul Italiei, prin zona orașului Reggio Calabria. Avea un nepot cu care mai ținea legătura acolo dar în ultimul timp nu mai știau unul de altul. „În vară au fost în țară, spuneau că muncesc la o fermă de oi”, spune o doamnă din satul Chișcani, județul Brăila, unde Daniel Budaș se pare că avea domiciliul. Nu mai muncea Daniel, nu pentru că nu ar fi vrut sau nu ar mai fi avut unde, ci pentru că răul care i-a cuprins trupul a fost mai puternic decât a avut el puterea să-l înfrunte.
A luptat cu cancerul până când, învins, românul nostru a închis ochii. Cei de la spitalul „Hospice Via delle Stelle” din Reggio Calabria nu știau nici măcar cine este acest bărbat care abia bâiguia două vorbe neînțelese. Plămânii nu-l mai ajutau să respire, se uscau încetul cu încetul și Daniel nu-și mai putea rosti cuvintele. Doar gândurile îi mai rămăseseră și numai el știe ce amintiri îi mai treceau prin cap, ce regrete, ce mulțumiri sau nemulțumiri, resemnări sau răzvrătiri, păreri de bine sau de rău, îi acaparau mintea pe patul său de moarte. Nu mai vorbea, dar putea gândi și vedea, iar în jurul său nu mai vedea pe nimeni drag…
Au aflat despre situația sa românii din comunitatea orașului Reggio Calabria și au hotărât că nu-l pot lăsa singur
S-au mobilizat cu toate forțele și atât cât se mai putea pentru a-i oferi acestui om alinarea de dinaintea morții, pentru a putea pleca liniștit și a ști că aici, în urma sa, cineva îl va plânge și își va aminti de el. „Să-i găsim familia, rudele, prietenii!”, au hotărât românii din Reggio Calabria. „Acum am fost la el, la spital”, „I-am dus și eu suc, iaurturi, dar nici apă nu poate să bea”, „Ce mai are nevoie să-i ducem?”, „Obosește tare când vorbește, îi era foame și sete când am fost eu, dar nu poate înghiți nimic.”, „Mi-au spus medicii că e internat de două săptămâni în spital.”, „E în faza terminală a bolii…” Români, oameni care nu au putut întoarce spatele indiferenți în fața singurătății acestui om. Rudele sale, puține, nu au putut sau nu au vrut să facă mare lucru, alături i-au fost acești străini care, atunci când ești departe de casă, de pământul natal, pot însemna mai mult decât toate neamurile la un loc!
„Domnul Daniel Budaş a decedat pe 1 Decembrie la ora 11.30 a.m. în structura în care era internat, era bolnav de cancer la plămâni.”, ne-au scris cei de pe pagina „Romani din Reggio Calabria”. „Familia nu a vrut să fie implicată în cazul domnului Budaş, din acest motiv a fost îngropat la Cimitero di Armo din Reggio di Calabria. Preotul Costică Prisecariu a ținut slujba de înmormântare, iar comunitatea din Reggio di Calabria i-a donat costumul și pantofii cu care a fost înmormântat.”
Din ultimele imagini ale lui Daniel, pe care românii din Reggio Calabria ni le-au trimis, când am scris în speranța că vom da de rudele sale, vedem un om resemnat, trist și cu o privire contemplativă. Ca și cum s-ar întreba ce ar fi fost dacă nu s-ar fi îmbolnăvit, cum ar fi continuat viața sa. Dacă nu ar fi plecat acum mulți ani de-acasă, departe, printre străini. Dacă ar fi avut copii. Dacă ar fi avut, poate, acum la sfârșit de drum, mai mulți prieteni…
