Părinți care nu-și merită copiii, crucea grea de pe umerii unei tinere femei

Ana aruncă o ultimă privire în oglinda mare din camera de dormit. Ceea ce vede o mulțumește. O tânără de treizeci de ani, frumoasă, cu o eleganță decentă, ca în oricare altă zi din viața ei de adult. Nici nu s-ar putea altfel, doar este o tânără judecătoare în plină ascensiune. O ultimă privire pe calendarul de pe birou, unde își notează toate întâlnirile din ziua respectivă. 11 iunie, prima întâlnire o are la ora 9.00, dar nu în calitate de judecător, ci în calitate de pârât.

Îi revin în minte frânturi din copilăria sa, amintiri înăbușite ani la rând. O vede pe mama ei privind în noapte pe fereastra sufrageriei de unde se vede intrarea în bloc. Așteaptă să se întoarcă soțul de la bar și de la jocurile de noroc unde-și petrecea toate serile în ziua de salariu. Ana știa bine și ce va urma. Dacă a câștigat îi va aduce o ciocolată, dacă a pierdut o bate întâi pe mama, iar apoi pe ea. Dacă a câștigat, mâine se mănâncă bine, dacă a pierdut, va mânca din nou marmeladă pe pâine cu același ceai din zahăr ars. Dar chiar dacă a pierdut sau a câștigat, se va furișa oricum în așternutul ei după ce mama a adormit.

Simte și acum fizic teroarea care o încerca atunci. Era ca un monstru care se arunca asupra ei lăsând-o fără suflare, apoi cobora în măruntaiele ei și-i dădea o senzație de leșin, picioarele parcă n-o mai ascultau. Un tremur îi cuprindea tot corpul de parcă era bagată în priză. De cîte ori își aminește de momentele acelea o cuprinde aceeași teroare de parcă ar urma să se întample chiar acum.

Mama sa a fost o femeie slabă, fricoasă și supusă bărbatului, de parcă ar fi trăit în secolul al optesprezecelea. Și deși mânca bătaie ori de câte ori i se năzarea stăpânului suprem, își ascundea vânătaile cu fond de ten, sau nu ieșea din casă cu zilele de teama că cineva ar fi întrebat-o ce a pățit. Niciodată nu a mărturisit nimănui calvarul pe care-l trăia. Considera că Dumnezeu i-a dat o cruce și este datoria ei să o porte cu demnitate. O demnitate care nu era altceva decât o iluzie…

Își amintește de ziua în care și-a luat inima în dinți și i-a povestit mamei ce se întâmpla dupa ce ea adoarmea. A încercat să îi spună cât de murdară se simțea, că nu reușea să îl respingă, cum îi acoperea gura cu mâna sa uriașă și păroasă și cum rămâne plângând în pernă până dimineață. Că are nevoie de ajutor, că nu mai suportă o asemenea rușine.

Mama în schimb rămâne ca o stană de piatră, o privește cu ochii goi de parcă ar privi prin ea. Se scutură ca dintr-un vis urât și-i arde două perechi de palme. Palmele acelea au lăsat semne nu doar pe fața ei, dar mai ales pe sufletul ei. „Să nu te mai aud vreodată că deschizi subiectul ăsta în fața mea. Ce vrei, să ne umpli familia de rușine?” Cuvintele astea au lovit-o mai rău decât pumnii tatălui, mai rău decât perversiunile la care era supusă periodic. Singura ființă în care își pusese nădejdea nu voia nici măcar s-o asculte. Au trecut anii, dar n-a putut încă să ierte nedreptatea care i s-a făcut, pe mama n-a iertat-o niciodată, nici pe tata, dar măcar el era beat. Deși nu-i nici asta o scuză, era măcar un atenuant.

Își scutură părul castaniu, de parcă asta ar ajuta-o să își alunge gândurile, ia cheile de pe măsuța din hol și iese pe ușă hotărâtă. Azi e ziua în care va da din nou ochii cu torționarul copilăriei sale. Pentru o clipă o cuprinde panica și vrea să se întoarcă din drum, dar știe că asta nu ar ajuta-o cu nimic, mai devreme sau mai târziu va trebui să-l înfrunte.

Se urcă la volanul mașinii sale și în timp ce se îndreaptă spre tribunal gândurile îi zboară iarăși în trecut. Un trecut pe care l-ar fi vrut îngropat definitiv, dacă nu ar fi apărut tatăl său, după atația ani, să își ceară drepturile conform „Legii Recunoștinței”. Pretinde ca fiica sa, care o duce destul de bine, să îl îngrijească până la sfârșitul vieții sale.

Ana revede cu ochii minții momentul când le-a părăsit. Avea 12 ani, la întoarcerea de la școală a găsit-o pe mama sa în lacrimi, iar casa toată răvășită de parcă ar fi dat turcii. Tatăl său plecase pentru că a întâlnit dragostea vieții sale, o tânără cu vreo 15 ani mai mică decât el. O fericire nemărginită a cuprins-o la aflarea veștii, coșmarul ei luase sfârșit.

Perioada imediat următoare a fost una teribilă. Au făcut o foame cumplită, până și marmelada aceea ieftină era acum prea scumpă pentru ele. Nu mai vorbim de o pereche de pantofi noi, o carte sau un caiet. Pentru mama sa parcă timpul se oprise în loc. Era ca un robot înlăcrimat, își găsise un loc de muncă, dar se vedea cum se topește pe picioare ca o lumânare. De parcă dorința de a trăi dispăruse din corpul ei și așa fragil. În vara în care a luat bacalaureatul, când s-a întors într-o seară acasă a găsit-o fără suflare în patul ei. A murit tăcută și liniștită așa cum a trăit. Neștiută și neînțeleasă de nimeni. Ana a fost nevoită să-și ia un servici ca să poată să se întrețină, iar facultatea de drept a trebuit să o termine la seral.

Urcând scările tribunalului o furie și o frustrare de nedescris îi inundă inima și sufletul. Pe lângă faptul că va trebui să stea față în față cu călăul ei, cel care i-a furat copilăria, cel care a violat-o și a maltratat-o, statul o obligă să-l și întrețină până la sfârșitul vieții lui. Simte că i se face o mare nedreptate, dar ca judecător știe că legea este una pentru toți. Iar unde-i lege nu-i tocmeală.

Lacrimile coboară în liniște pe obrajii ei, lacrimi de furie și neputință, simte cum pardoseala se mișcă, încearcă să se apuce de ceva, dar e inutil, cade la pămant leșinată. Când își revine, se află în sala de așteptare a tribunalului, iar prima față pe care o vede e a tatălui său. Îl privește cu ochii goi și se roagă în sinea sa ca totul să se sfârșească cât mai curând. O lege strâmbă făcută de oameni mici la suflet o obligă să retrăiască iarăși și iarăși același calvar.

Notă: Textul reprezintă doar un scenariu, dar ar putea deveni realitate dacă „Legea Recunostinței” va fi aprobată.

Tanța Stroia – Străin printre străini

 
 
Formația Ritmix din Torino