Emanuela Guzei, originară din România și crescută în Borgo Valsugana, regiunea Trentino-Alto Adige, a acordat un interviu publicației Il Quotidiano, în cadrul proiectului „T”, în care oferă o perspectivă unică asupra integrării culturale și a luptei dintre tradiție și dorința de independență personală.
Născută într-o familie cu rădăcini adânci în cultura și religia evanghelică română, Emanuela a ales inițial să se îndepărteze de tradițiile familiei sale, trăind o viață marcată de rebeliune și explorare personală.
„Suntem oricum creștini și avem aceeași biblie, credem în Dumnezeu și în Iisus ca și catolicii dar cu unele diferențe. De exemplu, noi nu o sfințim pe Fecioara Maria. Pentru noi este pur și simplu mama lui Iisus dar nu este o sfântă.
A noastră este o religie care se bazează mult pe relația individuală cu Dumnezeu. Religia este o relație personală cu Dumnezeu, fără intermediari”, a explicat Emanuela pentru sursa citată.
Deși educația primită de la mama sa a fost profund influențată de valorile evanghelice, incluzând rugăciunea și studiul Bibliei, tânăra a fost atrasă de o viață diferită, departe de restricțiile impuse de religie și cultură.
A petrecut ani de zile explorând lumea dincolo de aceste limite, inclusiv o relație de 5 ani cu un băiat musulman, relație pe care a ținut-o ascunsă de familia sa din cauza diferențelor culturale și religioase:
„Cultura noastră presupune că trebuie să urmăm niște planuri, care includ o logodnă oficială. Eu timp de 5 ani am fost împreună cu un băiat musulman fără ca mama mea să știe. Nu ar fi acceptat niciodată”, a mărturisit tânăra.
Această perioadă de explorare a fost marcată de conflicte interne și de o luptă constantă între dorința de independență și greutatea tradițiilor familiale.
„Mama mea da, era deosebit de practicantă. Chiar dacă, în realitate cultura română se înrădăcinează în familii mult mai mult decât religia. Surorile mele au urmat la literă dictatele culturale, s-au căsătorit cu băieți români evanghelici, au făcut mai întâi logodna. Eu, în schimb, am fost oaia neagră”.
Era o fată rebelă? „Foarte. În perioada în care am trăit în Trentino nu mă consideram nici măcar evanghelică. Am trăit cu mama mea care îmi impunea niște reguli foarte stricte și încerca să-mi vorbească despre existența lui Dumnezeu.
Eu, adolescentă, am făcut mereu totul pe dos, ba mai mult, cu cât făcea mai multă presiune asupra mea, cu atât mai mult îi stăteam împotrivă. Chiar dacă știam că erau lucruri greșite.”
Emanuela recunoaște că, în ciuda încercărilor de a se îndepărta de cultura sa, valorile cu care a crescut au continuat să exercite o influență profundă asupra vieții sale.
Această realizare a venit în mod special când a început să înțeleagă că libertatea absolută pe care și-o dorise nu aducea neapărat fericirea sau împlinirea.
„Știi, oricât de mult încerci să fugi de propria cultură, în cele din urmă te întorci acolo. Când eram mică, mama m-a învățat să mă rog, îmi citea Biblia, cânta cântecele noastre și eu, cu rebeliunea mea, am încercat să mă distanțez, dar ele au rămas întotdeauna în mintea mea.
Mi-am dat seama că, deși mergeam în discotecă, nu mă puteam bucura cu adevărat. Nu mă simțeam în largul meu la acele petreceri.”
La vârsta de 19 ani a început să se reorienteze către credința evanghelică, un proces accelerat de o perioadă de reflecție și singurătate în timpul căreia mama sa era plecată în Anglia.
Ea s-a reapropiat de evanghelism „exact când mama mea și-a dat seama că nu mai poate face nimic și, odată cu atingerea majoratului, m-a lăsat liberă să aleg pentru mine. M-a făcut să mă simt responsabilă pentru alegerile mele și trebuie să spun că acest lucru m-a luat prin surprindere.
În timpul vacanței de Paște a plecat în Anglia două săptămâni și m-a lăsat singură. Înainte de a pleca mi-a spus: ‘Te-am învățat destul. Acum fă ce vrei. Mă voi ruga pentru tine.’ A fost o palmă morală.”
În această perioadă, a decis să participe la slujbele bisericii, un loc unde, pentru prima dată, s-a simțit cu adevărat în largul său. A fost acolo unde l-a întâlnit pe cel care avea să-i devină soț, un bărbat care împărtășea valorile și tradițiile culturale ale familiei sale.
„Când surorile mele s-au căsătorit, au ales un soț român și evanghelic. Eu le admiram modul de a fi și știam, în adâncul meu, că voi face acea alegere mai devreme sau mai târziu, chiar dacă în adolescență am luat decizii foarte diferite.
Când l-am cunoscut pe soțul meu, m-am convins că era exact ceea ce am vrut și dorit mereu. A avea un bărbat așa”, a mărturisit Emanuela.
Această întoarcere la rădăcinile și valorile sale culturale și religioase a marcat un nou început pentru Emanuela Guzei, care a învățat că, în ciuda diferențelor și a conflictelor, identitatea și valorile culturale pot oferi un cadru solid pentru navigarea complexității vieții moderne.
Relația sa anterioară cu un băiat musulman, deși plină de învățături, a evidențiat dificultățile inerente ale înțelegerii și reconcilierii diferențelor culturale și religioase profunde.
„Cine se aseamănă, se adună. Eu și soțul meu ne înțelegem imediat. Cu băiatul musulman era mai dificil și, deși amândoi încercam să ne occidentalizăm, la final eram purtători de idei incubate în casele noastre, în familiile noastre. Eu aveam ale mele și el ale sale. Banal, eu sărbătoream Crăciunul și el nu. Eu mâncam carne de porc și el nu, așa că în fața lui încercam să o evit.”
Povestea de viață a conaționalei noastre reflectă nu doar provocările cu care se confruntă generațiile secunde de migranți în încercarea de a echilibra identitățile culturale multiple, dar și călătoria personală a unei femei care își caută locul între tradițiile familiale și dorința de autenticitate personală.
În cele din urmă, Emanuela a găsit un echilibru între valorile cu care a crescut și individualismul care a caracterizat anii săi de formare, un echilibru care a condus-o înapoi spre comunitatea și credința sa evanghelică, oferindu-i un sentiment de apartenență și înțelegere profundă a propriei identități.
